Tip: tanc mediu
Tara de origine: Uniunea Sovietica
Serviciu: 1940-prezent
Utilizat: Uniunea Sovietica si alte 39 de tari
Razboaie la care a participat: Al Doilea Razboi Mondial si alte razboaie
Designer: KMDB
Unitati construite: 84070
Productie: 1940-1958

Specificatii T-34
Greutate: 26.5 tone
Lungime: 6.68m
Latime: 3m
Inaltime: 2.45m
Echipaj: 4
Blindaj: frontal 47mm/60grade, frontal lateral 40mm, turela frontal 60mm, turela parte superioara 16mm, turela lateral 52mm
Arma principala: tun calibru 76.2mm si 85mm pentru T-34-85
Arma secundara: 2x7.62mm mitraliera
Motor: 12 cilindri, diesel V-2, 500cp
Suspensie: Christie
Distanta operationala: 400km
Viteza: 53km/h

T-34 a fost un tanc sovietic mediu produs intre 1940 - 1958. Desi blindajul si armamentul sau au fost depasite mai tarziu de tancuri contemporane, a fost deseori creditat ca fiind designul cel mai eficient si influent din cel de-al Doilea Razboi Mondial. Initial, produs la fabrica KHPZ la Harkov (Kharkiv, Ucraina), a fost piatra de temelie a fortelor blindate sovietice pe intreaga desfasurare a celui de-al Doilea Razboi Mondial si apoi exportat pe scara larga in alte tari. A fost cel mai numeros tanc produs pe parcursul razboiului si al doilea cel mai raspandit tanc din toate timpurile, dupa succesorul sau, seria T-54/55. In 1996, existau variante T-34 inca functionale in cel putin 27 de tari.

T-34 a fost dezvoltat din seria BT de tancuri rapide si a fost conceput sa inlocuiasca atat BT-5, BT-7 cat si T-26, toate aflate in serviciu. La introducerea acestuia, a fost tancul cu cele mai echilibrate atribute: calibru arma principala, mobilitate, protectie si robustete, desi initial eficacitatea acestuia pe campul de lupta a suferit de pe urma aspectelor ergonomice nesatisfacatoare (distributia echipajului in compartimente, lipsa unitatilor de radio si a pregatirii tactice a echipajelor). Conceptul sovietic de doi membri ai echipajului situati in turela s-a dovedit inferior celui german care includea trei membri, folosit pe Panzer III si Panzer IV. Comandantului tancului sovietic ii reveneau sarcini precum ochirea si incarcarea tunului, sarcini care scadeau remarcabil eficacitatea tancului pe campul de lupta.
Proiectarea si constructia tancului au fost continuu rafinate in timpul razboiului, pentru a spori eficacitatea si scaderea costurilor, permitand astfel producerea unui numar constant mai mare de tancuri T-34 dispuse pe campul de lupta. La Inceputul anului 1944, T-34-85 o versiune imbunatatita a fost introdusa, cu o arma mult mai puternica de 85mm si un design de trei oameni in turela. Pana la sfarsitul razboiului in 1945, versatilul T-34 a inlocuit multe tancuri grele si usoare din serviciu si a reprezentat corpul principal al productiei de tancuri sovietice. Evolutia lui T-34 a condus direct la seria de tancuri T-54/55 construite pana in 1981 si inca operationale in prezent. Incepand cu 2010 seria T-54/55 a condus la T-62, T-72 si T-90, care, impreuna cu mai multe tancuri chinezesti bazate pe T-55, formeaza coloana vertebrala a multor armate din lume chiar si in zilele noastre.
T-34 a fost printre cele mai importante arme ale Armatei Rosii in cel de-al Doilea Razboi Mondial. In momentul in care a fost aruncat in lupta, in 1940, a fost considerat unul dintre cele mai bune proiecte de tanc din lume. La jumatatea razboiului T-34 este surclasat de adversarii sai germani.

Faza initiala

In 1939, Armata Rosie era dotata in principal cu modelul T-26 (tanc usor) precum si cu tancuri ale seriei BT. T-26 era un tanc de infanterie lent, proiectat sa tina pasul cu soldatii pe teren. Modelele seriei BT erau tancuri de cavalerie, rapide si foarte usoare, proiectate sa lupte exclusiv cu alte tancuri, dar nu impotriva infanteriei. Aceste modele erau slab blindate si nu puteau devia proiectile de calibru mai mare. In timpul bataliei de la Khalkin Gol, in perioada conflictului cu armata imperiala japoneza, tancurile seriei BT, avand motoare pe benzina, adesea explodau. Proiectele sovietice ale acestor doua serii aveau la baza un design importat: seria T-26 se baza pe unul britanic – Vickers 6 tone, si seria BT pe cel american realizat de Walter Cristie.

Pre-productie si faza de dezvoltare (1937-1940)

In 1937, Armata Rosie aloca inginerului Mihail Koskin conducerea echipei de proiectanti pentru inlocuirea tancurilor BT la „Fabrica Komintern Locomotive Kharkiv (KhPZ)”. Prototipul rezultat, denumit A-20, este echipat cu blindaj frontal de 20mm, arma principala 45 mm si noul motor V-12 pe motorina. Prototipul permite rulajul fara senile si totodata o viteza de 85 km/h, insa fara niciun alt avantaj pentru lupta. Toate cercetarile care se refera la blindajul inclinat sunt preluate si adaptate de la seria BT (BT-IS si BT-SW-2). Geometria blindajului este realizata prin suprafete inclinate, oferind o integritate structurala superioara in urma impactului cu un proiectil perforant.
Koshkin reuseste sa il convinga pe liderul sovietic Stalin sa aprobe dezvoltarea unui nou prototip, cu blindaj mai gros si cu senile, cu o utilizare mai larga. Astfel rezulta modelul T-32 cu blindaj frontal de 33mm si arma de calibru 76.2mm cu motor pe motorina. Un prototip chiar mai greu este dezvoltat cu blindaj frontal de 45.7mm care este denumit T-34, cu referire la anul la care Koshkin a inceput elaborarea planurilor pentru un nou tanc.

Design (T-34 Modelul din 1941)

Modelul T-34 din 1940 este usor de recunoscut prin piesa supradimensionata din jurul tunului; aceasta piesa ascunde sistemul de recul al armei principale. Versiunile initiale ale tancului T-34 sunt dotate cu tun de calibru 76mm. Abia spre sfarsitul razboiului, in 1944, este introdus in productie modelul T-34-85 care avea o turela mult mai mare si totodata un tun de 85mm.

Experienta anului 1941

In timpul luptelor din iunie 1941, trupele germane s-au confruntat pentru prima data cu noile tancuri sovietice T-34. Rezultatul a fost unul devastator pentru germani, cel putin pentru moment. Prin blindajul inclinat al tancului, T-34 devine "imun" in fata oricarui blindat german, putand fi distrus doar de temutul tun de calibru 88mm german. Abia la mijlocul anului 1942, T-34 este surclasat de echipamentele germane. In 1943, T-34 cu arma de 76mm devine complet ineficient in fata modelului Panther, neputand perfora armura frontala a acestuia, pe a Tiger-ului nicidecum. Modelul german Panther, avand un tun de calibru similar 75mm insa cu o teava mult mai lunga, permite germanilor sa distruga tinte sovietice de la distante mult mai mari. Abia cu introducerea lui T-34-85, respectiv a calibrului 85mm pe sasiul lui T-34, reduce un pic din handicap, oferind Armatei Rosii posibilitatea de a distruge tinte germane de la distante rezonabile.

Din punct de vedere operational, echipamentele germane erau mult superioare; se defectau mult mai rar. Daca pentru germani 200 km reprezentau o bagatela, pentru sovietici erau un calvar. In termeni ergonomici, T-34 era extrem de slab, cu toate imbunatatirile aduse pe parcurs. Vizibilitatea comandantului era proasta, fiind obligat sa evalueze campul de lupta printr-o singura fanta si un periscop, totodata fiind inghesuit impreuna cu servantul in turela. Lipsa celui de-al treilea membru in turela, obliga comandantul sa desfasoare mai multe operatiuni, printre care chiar incarcarea tunului cu proiectile. Sistemul de trei membri in turela tancului, oferea comandantului posibilitatea de a se ocupa exclusiv cu problemele tactice de lupta. Prin comparatie, multi comandanti germani de blindate stateau cu trapa superioara deschisa in timpul luptei pentru a avea un camp vizual mult mai larg.

Vizibilitatea din perspectiva pilotului de tanc era slaba, micsorand sansele de a se adapta la conditiile de relief. Trapa superioara a turelei, unica de altfel, fiind mare si foarte grea se putea intepeni, blocand cei doi membri ai echipajului in turela. Plangerile din partea echipajelor de tanc au condus ulterior la introducerea in proiectare a celei de-a doua trape pe turela.
Senilele erau alt punct slab al proiectului lui T-34, acestea cedau frecvent, chiar si fara sa fie lovite de proiectile inamice, un simplu viraj putand disloca pinioanele care tineau senilele impreunate, daca era pamant intepenit pe rotile sale.

Alti factori cheie care au diminuat impactul acestui tanc au fost proasta conducere militara a comandamentului central si pregatirea foarte proasta a echipajelor in luptele cu blindatele inamice. O consecinta a epurarilor din cadrul Armatei Rosii facute de Stalin la sfarsitul anilor 1930 a condus la aruncarea in lupta a unor echipaje de tanc pregatitie doar sumar. Aceste probleme au fost amplificate de factorii ergonomici slabi ai tancului si a lipsei de echipamente radio in prima parte a razboiului. Germanii au observat ca sovieticii atacau in formatiuni rigide si nu tineau cont de relieful campului de lupta. In 1943-1944 multe probleme de proiectare au fost indepartate, insa niciodata nivelul pregatirii echipajelor sovietice nu a fost superior sau macar egal cu cel al oponentilor germani.
Problemele legate de filtrele ineficiente conduceau la distrugerea motoarelor din cauza nisipului si a prafului infiltrat. In prima etapa a introducerii acestui tanc, pierderile principale s-au datorat defectelor de proiect. De nenumarate ori echipajele tancurilor T-34 purtau piese de schimb pe tot parcursul unei interventii. Transmisia si cutia de viteze erau extrem de proaste si se defectau curent. Abia in 1942, sovieticii au reusit se remedieze partial aceste probleme prin modificarea cutiei de viteze.

Productia in perioada 1941–1943
 

Tot in 1942, a fost introdusa o noua turela, de forma hexagonala si s-a adaugat o cupola care oferea comandantului o vizibilitate sporita a campului de lupta. Lipsa resurselor de cauciuc a condus la inlocuirea garniturilor inelelor rotilor de tractiune ale tancului cu unele din otel, precum si introducerea unei cutii de viteza adaptata motorului cu cinci viteze.

Versiunea T-34-85

Cu toate ca T-34 era considerat ca fiind arma contraofensiva sovietica principala, in anul 1943 Armata Rosie s-a confruntat din plin cu tancurile germane, Tiger I, introdus cu un an inainte si Panther, noul design german adaptat cerintelor de lupta din acele vremuri. Impactul a fost unul devastator pentru sovietici. Sosise momentul modificarii si adaptarii proiectului T-34. Incercarile anterioare cu modelul T-43 s-au dovedit ineficiente in fata Tiger-ului german, iar mobilitatea acestuia era mai proasta ca cea a modelului T-34 (productia T-43 fiind sistata imediat).
Solutia sovietica a sosit sub forma instalarii unei turele mai mari si a unui tun de 85mm. Modelul rezultat, T-34-85, inferior Panther-ului din toate punctele de vedere, a fost produs in cantitati incomparabil mai mari decat modelele germane. Astfel, impactul superioritatii tehnicii germane a ramas nesemnificativ in fata numarului coplesitor de unitati sovietice. Decizia de a adapta un model, chiar cu neajunsuri, s-a dovedit a fi mai eficienta. In mai 1944, germanii aveau aproximativ 304 tancuri Panther pe frontul de est, in timp ce sovieticii aveau aproximativ 1200 de unitati T-34-85 livrate pe luna.

Pe parcursul razboiului, T-34 si-a pierdut treptat avantajele avute in fata oponentilor sai germani. La inceputul anului 1944, acesta devenise o tinta usoara pentru majoritatea echipamentelor germane. Germanii au observat ca blindajul turelei era mult mai moale decat restul blindajului, putand fi perforat chiar si cu proiectile de 37mm ale tunului AA automatic.

Modelul T-34-85 a ramas in productie pana la sfarsitul razboiului, fiind modelul principal de tanc mediu al Armatei Rosii. O comparatie fireasca cu modelul Sherman, acesta constituind coloana vertebrala a fortelor mecanizate americane, conduce la o abordare similara a unui proiect adaptat treptat dezvoltarii conditiilor de razboi. Aceste modele au fost treptat imbunatatite, sacrificand unele aspecte in favoarea altora, dar niciunul, nici Sherman si cu atat mai putin T-34, nu au fost egali cu modelele Panther si Tiger ale germanilor.
Tancurile au avut mai multe roluri pe parcusul desfasurarii razboiului, cel de suport pentru infanterie fiind cel principal. Lupta “tanc-contra-tanc” a fost un factor extrem de important inca din faza de proiectare a fiecarui model, insa abordarea prin prisma productiei unor echipamente ieftine,dar mult mai numeroase decat cele ale oponentului, s-a dovedit a fi o strategie care a ajutat la castigarea razboiului de catre Aliati.