De vorba cu sculptorul

Alexandru CALINESCU-ARGHIRA

Domnul Noel Durand

Simpozionul de sculptura 89

Director Scoala de Arte Frumoase

Stimate domn,

Imi permit sa va atrag atentia catre cazul sculptorului roman Arghira, candidat la simpozionul de sculptura pe care il organizati vara aceata. L-am cunoscut pe domnul Arghira la un simpozion de sculptura in Aubagne si opera sa m-a impresionat in mod special.

Astfel, l-am invitat sa participe la simpozionul de sculptura de la Seul in 1988. Piesa pe care a realizat-o cu aceasta ocazie este unul din “carligele” Parcului Olimpic de la Seoul.

Acestea fiind zise, eu am un interes profund pentru dezvoltarea operei domnului Arghira si cu mare placere intervin la dumneavoastra in favoarea sa.

Cred ca prezenta sa la simpozionul dumneavoastra va contribui la mentinerea unui nivel ridicat al evenimentului dumneavoastra.

Sper ca gestul meu va avea un efect pozitiv si pe aceasta cale va rog sa primiti cele mai sincere aprecieri din partea mea.

Pierre RESTANY, Paris, 30 martie 1989

Sculptura si design

Domnule, chestia cu designul mi-a venit asa, fara sa ma gandesc, a venit pe nepusa masa. Domnule, eu am fost la o scoala de muzica si arte plastice din Giulesti, acolo s-au intamplat niste povesti care nu intereseaza pe nimeni si asa am ajuns la Tonitza. A venit directorul de la Tonitza sa ma ia. Imi fusese si mie director cand eram in clasa a-12-a. M-a chemat ca profesor, am avut intai clasele mici, apoi am trecut la clasele mari. Era uman si real. Mie mi-a dat realul. Bineinteles ca imi era mai aproape, pentru ca ce era la uman, era ceva domnule… Era un profesor, unul Sevastre, faceau dupa modele de gips, d-astea, Hera, …, tot felul de mutre d-astea de gips. Desenele ieseau cu mutra mai stramba, unul era asa, altul era mai asa… Domnule, elevul e talent nativ, se spunea. Niciodata n-am priceput cum e cu chestia asta. Adica domnule, cu cat e mai stramb cu atat e ala mai talentat. La real erau capiteluri, lucruri ceva mai seci, hai sa zicem.

Acolo m-am distrat eu…, am dat eu niste teme de ma intrebam si eu cum mi-a venit ideea asta. Si incetul cu incetul am trecut la un curs care se numea “Forme si structuri spatiale”. La inceput a fost obligatoriu, apoi s-a facut benevol, unde nu venea niciun elev. Veneau unul sau doi…, iar eu aveam dupa masa de la cinci la sapte, doua ore, de nu faceam nimic domnule…, stateam cu aia la povesti. Ca nu vroiau sa vina, ca daca e benevol de ce sa vina? Daca la obligatoriu, si chiulesc, daramite la benevol. Si incetul cu incetul elevii au  revenit. Pe vremea aceea cand auzeai de design, avea o sonoritate occidentala. Se scria d-e-s-i-g-n. Si era nasol. S-atunci am zis eu, bai, sa-i zicem “Forme si structuri industriale”. Pentru ca elevul atunci cand termina si nu intra la facultate, face forme industriale, face un telefon, un radio, eu stiu ce dracu face, o clama de par, inventeaza el ceva…, si ii pregatim pentru industrie ca asa era pe vremea aceea.

Designul este expresia volumelor. Eu avand un simt mai tehnic am fost atras de design. Unii au zis ca sunt un fel de arhitect, eu am inteles prin asta ca ma-njura.

Sculptor sau designer

Eu sunt sculptor. Sculptura este arta in sine, poti sa faci te duce capul, orice. E vorba numai de creatie in sine. Pe cand designul se leaga de forme care sunt necesare omului.

Designul are un scop foarte bine delimitat. Una e sa faci un aparat de radio si alta e sa faci un telefon. Pe cand la sculptura faci ce muschii tai vor.

Parerea mea este ca acest cuvant –design- a ajuns un fel de caracatita care s-a intins mai mult decat ii este plapuma. Adica exista design vestimentar daca e vorba de izmene., ehhh, design industrial daca e vorba de surub, este design de nu stiu care, daca e vorba de nu stiu ce. Aici e vorba de simt,…designul in sine este pentru industrie! Deci se adreseaza industriei! Nu este o lucrare de sine statatoare. Fac un patefon si asta este summumul. Nu domnule, fac ceva care multiplicat la scara trebuie sa dea rezultate. Deci se adreseaza unui volum mare de oameni ca sa-i zic asa. Sculptura e mai asa…, unu’ vrea, unuia ii place, unuia nu-i place, dar daca iti trebuie un aprinzator sa-ti aprinzi aragazul, te duci si ti-l alegi in functie de... Pentru mine, partea estetica e primordiala. Eu spre exemplu, cand cumpar un obiect, ma uit daca imi place, si dupa aceea vad daca da foc la aragaz, sau nu. Ca eu sunt convins ca d-aia a fost facut, ca sa dea foc. Sculptura are mai degraba o legatura comuna cu arhitectura decat cu designul. Pentru ca e vorba si de un soclu atunci cand ti-l proiectezi singur… sau il chemi pe altul, daca esti talamb.

Designul industrial - Butonului de aragaz

Mihai Maxim a facut un buton de aragaz, atunci aparusera materialele de plastic, nestrapol... si cineva a aparut si a zis ca astea stau la baza explozibilelor plastice. Foarte periculos, cand amesteci asta cu asta, face de bubuie de n-ai treaba. S-atunci, cu Maxim, la mine in atelier cu o teava lunga, ne-am ascuns dupa un perete, am dat trei picaturi pe teava, sa vedem daca trosneste. N-a trosnit nimic! Ne-am vazut de treaba, n-a trosnit la nimeni, erau povesti de adormit copiii, noi tampiti ne feream de astea. Asa ne-am apucat sa turnam cu material plastic. L-am colorat cu ulei de pictura, materialul plastic... se colora…, ca n-aveam pigmenti speciali… L-am facut rosu, si l-am smirgheluit, si am muncit la el, si lucea de ziceai ca… Am bagat niste muste, niste gandaci si s-au intarit acolo. Si toata lumea vai, si oohhh, si cum? Era la inceput, era o emulatie d-asta.

Asta era toata povestea, dupa o gainarie intreaga pe care o facusera astia de la institut. Au avut ei o tema cu manerul de la masina de tocat carne. Mama si d-aicea a iesit o chestie intreaga. Au fost fel de fel care au inventat, dar ce n-au inventat... Si au luat o bucata de lut si au lasat o amprenta, si atunci cand puneai mana pe ea, trebuia sa ii gasesti pozitia, ca sa vine bine pe mana. Unul a zis, eu sunt stangaci, la mine nu merge. S-atunci au storcosit si pentru mana stanga, si era cu maner de stanga si de dreapta, masina se vindea cu doua manare. Domnule, niste aberatii de te apucau toate alea. Si pana la urma ce credeti ca au facut? Au ajuns la concluzia, ca tampitii aia de la inceput de tot, care au facut forma aia a manerului din lemn, idiot, dat la strung, era atat pentru stanga cat si pentru dreapta, n-aveai nevoie sa-i cauti pozitia. Si au lasat-o moarta, dar toata lumea facea studii despre masina de tocat.

Astea erau inceputurile, dupa aceea au inceput cu ifose multe…, au venit idiotii aia care, vorba lui Murphy: “Cine stie face, cine nu stie ii invata pe altii si cine nici un nici alta, conduce”. Si atunci s-au gasit la scoala niste profesori, printre care si eu, care nu facusem design, dar m-am apucat sa-i invat pe altii. Intelegeti? Cam asa a iesit treaba… Cam asta este cu designul. La inceput ajunsesem la lucrari de diploma din ce in ce mai… Un fost coleg a venit sa ma acuze ca daca ar sti ministerul ca eu oblig copiii sa-si faca lucrarile cu banii parintilor… Zic eu: “Bai, vrei sa fac lucrari de diploma cu banii mei?” Statul nu da nimic, scoala nu da nimic… Eu am aici o scula facuta impreuna cu Maxim, un circular care este si strung si polizor... Lucram in atelier cu el si-a venit Petrescu, directorul si mi-a zis: Bai Calinescule, stii ce? Parerea mea e sa-ti iei jucaria asta acasa. Vine un d-asta de la stat, un control  si ti-o trece in patrimoniul scolii si ramai fara ea. Ca nu puteai sa spui ca ai venit cu ea de acasa, ca faci treaba in scoala cu aparatul tau. Ai venit cu el aici, buna ziua, salut, e-al nostru. Se chema nationalizare.

Profesorul Arghira

M-am inteles foarte bine cu elevii, mi-ar fi placut sa discut cu studentii niste lucruri, stiu eu, poate era o problema de varsta,dupa aceea am inteles... Poate un alt grad de intelegere, dar nu cred ca era mare lucru. La diferenta ma refer. Mi-a facut mare placere sa predau designul. Proabil ca era vorba si de un pic de culoare, un pic de fantezie, era vorba de multe lucruri care mi-au facut mare placere si am tinut la aceasta catedra. Din pacate s-a dus totul naibii. Am fost anul trecut la scoala, vorbesc tot de trecut, atelierul nu mai exista, e facut in alta parte.Sunt trei mese acolo, nu stiu ce… Nimic, absolut nimic. Deasupra usii sunt sunt cinci planse, dintre care patru sunt facute de elevii mei. Niste studii dupa natura. Dar domnule, studiu! Zici ca sunt fotografii color… asa sunt facute... cu lupa, cu bibiluri... sa vezi cum arata musca la lupa… Asa sunt facute. Si imi pare rau ca n-am stiut sa fur mapa aia cand am fost in scoala. Da s-au sters la cur cu ea, cine stie ce au facut cu ea…

Sculptura si urbanism

Sculptura ar trebui sa-si gaseasca un rost. Ce sa faca la Vasilescu pe pian, in bucatarie?  Unde sa o puna? Ce-i trebuie lui sculptura? Ce sa faca cu ea? Sculptura ar trebui amplasta in spatial public. Asa ar trebui sa fie. Apartamentele sunt mici, camerele sunt mici, unde sa pui sculptura? Si nu toata lumea e pregatita. Pe cand asa pentru un tablou, indiferent ce reprezinta, se gaseste un loc. Uite asa, acolo frumos pe pian, in bucatarie. Frumos.

Culoare si textura

Exista, hai sa zicem, doua feluri de a concepe, unul la care materialul iti sugereaza ce trebuie sa faci. Sa zicem ca ai un bolovan care, ma rog, are o anumita forma. Mai dai un ciocan, mai faci un ochi, mai faci o gura, si a iesit o nu stiu ce... Deci materialul iti dicteaza tie ce-ai de facut. Ca e lemn, ca e piatra, conteaza foarte mult. Materialul subliniaza ideea, una e sa fac o lucrare in lemn si alta e sa-o fac in piatra. E altceva.

Cealalta varianta, e cea preconceputa, in care eu deja vin cu o schita, in care eu ma duc acolo si imi aleg materialul in functie de ce vreau eu si dau dimensiuni. Imi tai la dimensiune. Restul ma priveste.

Am combinat diverse materiale, am bagat si culoare. Nu stiu de ce mi-a placut albastru, pe aici pe colo, am subliniat cu un albastru… Nu am vopsit complet niciodata

Am lucrat cu lemn, metal, piatra si beton. La beton trebuie sa stii clar ce vrei. E o treaba tehnica…

Lemnul poate fi tratat in multe feluri… Exista tendinte in occident, daca dai un lemn cu o crapatura si nu e perfect slefuit, nu dau doua parale pe lucrarea ta… In general asa e conceptia la ei. La noi daca are o crapatura si e un pic mai sui, e bine. Avem o alta conceptie despre asta.

Aveam un prieten, baiatul lui Tudor Vianu, Ionel Vianu, a trait in Elvetia, cu care am copilarit…L-am vazut la televizor… Din pacate, a zis el, si in Romania, cu tot regimul care era…, societatea era mai umana, relatiile interumane erau altele…La ora actuala in occident, nu exista ca vecinul sa-ti dea o cratita cu imprumut pana maine dimineata. Nu exista asa ceva. Am fost in Muntii Apuseni. Era unu, care zicea ca se duce pana la cumatra sa ceara un ceaun, da aia era peste doua dealuri mai incolo… Pai cum domnule te duci in Elvetia sa ceri un ceaun vecinului? In primul rand nu vrea sa te cunosca.

Cinetismul

Eu am avut o expozitie aici, in Bucuresti. Din pacate multi n-au stiut. O expozitie cinetica, am lucrat cu un tanar, electronist, cu motorase, se invarteau, se aprindeau luminile, facute din nestrapol, din fibra de sticla…si bineinteles ca in sala la simeza era intuneric. Era in vitrina o chestie care facea niste lumini si lumea se uita si pleca mai departe… Inauntru era intuneric si erau programate, s-atunci pleca lucrarea asta din sala asta sau lucrarea din partea aia. Dupa aceea asteptai si se opera asta si pleca alta, era o chestie dirijata, programata. De cinetisme, m-am ocupat, dar are doua directii diferite, potential si virtual: cel virtual cu motorase, fasaie, scartiei, lumineaza si cel potential e cel care da impresia ca va urma miscarea. S-atunci majoritatea lucrarilor mele iti dau impresia ca vor misca, niste lanturi care o sa se…, o sa se…

Cred ca a fost in ‘71, cand a fost Ceausescu a fost in Coreea de Nord, la Kim Ir Sen. Toti prietenii mei din televiziune si cei care ma cunosteau, au adus aparatele si cablurile, si cand au intrat in sala au zis: aoleu, nu e bun momentul si au plecat, cu televiziune cu tot. N-au filmat, n-au dat, n-au scris nimic, n-au spus nimic. Ala venise cu idei si de atunci, a inceput sa o ia la vale. Ce mai! A fost o problema! Vazuse niste statii in Coreea de Nord cu mozaicuri si picturi. D-astea comuniste. La noi se lucra la metrou si Ceausescu a zis sa facem ca acolo. S-au cam luptat arhitectii. S-au lasat greu, ca altfel, toate statiile noastre de metrou asa ar fi aratat asa. Am depasit momentul, a fost bine.

Vezi domnule, degeaba un coleg de-al nostru, Neagu, a murit saracu, a trait in Anglia, a venit aici si-a facut lucrarea si a murit… Nasturele national, rotundul ala cu o cruce, domnule, lucrarea nu e rea, nu e facuta pentru dimensiunea aia. E supradimensionata, deci n-are monumentalitate. Dar lucrarea nu e rea… Eu sunt obiectiv n-am nicio treaba cu Neagu. Nu era locul acolo unde se intretaie mai multe d-alea, nu vii cu scandura! De pe bulevardul nu stiu care o vad intr-un fel, iar de aici nu mai vad nimic… Deci nu era pentru locul ala… Dar sa vezi ce au facut. Au pus brazi, de jur imprejur, si aia au crescut ai dracului, incapatantati bai aia. Sa nu stea bradul mic! Cand si-au dat seama ca au facut un cacat, i-au luat, i-au scos si au pus alti brazi, dar mai mici. Te apuca rasul. Au inceput din nou sa cresca! Nu mai spun ca imprejur, domnule, te uiti la flori, sunt panselute, sunt crizanteme, orisice vrei pe acolo, in loc sa fie o pajiste acolo, sa iasa lucrarea, sa o lasi sa traisca… Ala nu-i peisagist, e un labar... Stii ce stie ala sa faca?  Pune o floare asa, una asa. Au niste scheme de a pune florile… Da asta nu este o conceptie, este o executie! Domnule, pun flori! Chiar ma gandeam la aleea asta care vine de la poarta, daca il pui pe ala sa puna flori aici, m-a nenorocit!

A venit un sculptor, un olandez, cu prietena lui si m-am ocupat de el. A vrut sa vada Brancusi, deci Targul Jiu si l-as fi dus bineinteles sa-i  vada casa natala, care numai aia nu e, dar asa e bine pentru straini, sa-i vada casa lui Brancusi. Ea eu am fost prieten cu fratele lui Brancusi, care era croitor. Da! Unul dintre fratii lui Brancusi era croitor. Avea casa langa casa lui Brancusi. Vasile Brancusi... am avut scrisori de la el, domnule, nu mai stiu ce a facut, imi pare rau, a murit de mult probabil, ca era mai in varsta. Si imi povestea: acolo e casa, da e adevarat, da,  dar casa lui a fost luata si au adus una la fel si au pus-o acolo, si au zis ca asta-i casa lui Brancusi, cu curte, cu… Foarte dragut acest frate al lui Brancusi, si avea si el nevoie sa fie bagat in seama, ca nu-l baga nimeni in seama. Ala era croitor si ala era sculptor. Ala a ajuns ceva, asta sarcul era croitorul din sat, de la Cobita… Si am vrut sa-i duc pe astia acolo, dar nu au mai avut timp. Dar s-au dus pe cont propriu cu trenul si au facut nordul Moldovei, manastirile si au venti de acolo, bolnavi de fericire. Domnule, asa ceva n-am mai vazut de multa vreme.. fericiti… Mi-au adus cadou niste saboti de lemn. Merg cu ei prin curte de n-ai treaba. O placere. Mai, cum dracu or fi sapat in interior forma piciorului, eu nu stiu. Au stat ei si mi-au explicat ca astia se poarta cu ciorapi grosi. Eu am bagasem piciorul asa gol. Fac galagie, clonc-clonc si culmea e ca nu transpiri in ei…

Hadeti domnule profesor sa facem si niste poze cu Dvs in altelier.

Aaa, lasa-l pe dom’ profesor, mai da-l in ma-sa si pe dom’ profesor…

Alexandru CALINESCU-ARGHIRA

12 Octombrie 2010

Biografie

Draga Arghira,

Multumesc pentru scrisoarea dumneavoastra si pentru fotografii. Felicitari pentru Oloron si Madrid. Va adresez cu drag cateva randuri de marturie pentru catalogul dumneavoastra.

„Cromlehurile si menhirele Modernitatii” – Revista Domus

Au trecut deja 7 sau 8 ani de cand l-am cunoscut pe Arghira, care participa la un simpozion de sculptura in piatra intr-un mic orasel in sudul Frantei. Opera sa a fost pentru mine o surpriza fericita, un fel de revelatie, aceea a unei monumentalitati intrinsece, al unui talent venit din controlul volumelor.

Asa ca alegerea lui pentru Parcul Olimpic din Seul in 1988 a venit natural. Sculptura sa – topogan in forma unui ansamblu simbolic a fost primit cu foarte mult entuziasm de publicul coreean si constitue una din cele mai celebre atractii ale parcului.

Dupa Coreea, cariera lui Arghira s-a dezvoltat foarte mult prin intermediul simpozioanelor internationale. In momentul de fata, el numara deja 20 astfel de simpozioane si inca nu a terminat. Arghira apartine acum familiei de sculptori-arhitecti, artisti publici, asa ca rolul sau este de deschizator de drumuri pentru generatiile viitoare. Constructiile sale acoperite de mantouri de iarba sunt asemeni cromlehurilor si menhirelor zilelor noastre.

Felicitari pentru munca dumneavoastra. Sper ca vom tine legatura si ca ne vom reintalni curand.

Cu stima,

Pierre RESTANY

Milano 22.03.1993